Filiale, sucursale şi reprezentanţe ale societăţilor comerciale străine în România

14apr

Despre Filiale

Filialele sunt societăţi comerciale, cu personalitate juridică şi se înfiinţează într-una din formele de societate menţionate de art. 2 din Legea 31/1990 privind societăţile comerciale (societate în nume colectiv, în comandită simplă, societate pe acţiuni, societate în comandită pe acţiuni şi societate cu răspundere limitată). Ele vor dobândi regimul juridic al formei de societate în care s-au constituit.
Astfel, putem defini filiala din România a unei societăţi comerciale străine ca fiind acea societate comercială cu personalitate juridică proprie (română), distinctă de societatea-mamă din străinătate, dar care se află sub controlul societăţii-mamă.
Având personalitate juridică îi este conferită calitatea de societate de drept propriu, ca o societate comercială de sine stătătoare, distinctă de societatea-mamă.
Deţine patrimoniu propriu, putând acţiona în raporturile juridice comerciale în nume propriu.
Repercusiunea directa a personalităţii juridice a filialei constă în aceea că statutul său organic este supus legii pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu – în acest caz este supus legii române.
Filiala unei societăţi comerciale străine se înfiinţează în România cu respectarea legii române, dar cu condiţia ca acest drept să fie recunoscut societăţii-mamă de către legea statutului său organic.
Filialele din România ale societăţilor străine, fiind persoane juridice române, sunt subiecte de drept române, astfel încât funcţionarea lor urmează, în principiu, aceleaşi reguli prevăzute de lege pentru societăţile româneşti.
Sub aspect fiscal, după înmatricularea in Registrul Comerţului, filiala este înregistrată la Direcţia Generală a Finanţelor Publice de la sediul său din ţară, fiind subiect român de drept fiscal, sub rezerva anumitor prevederi speciale regăsite în convenţiile internaţionale privind evitarea dublei impuneri la care România este parte.

Despre Sucursale

Potrivit Legii 31/1990, reglementarea de drept comun în materie, sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se înmatriculează, înainte de începerea activităţii lor, în registrul comerţului, din judeţul unde vor funcţiona. Acestea sunt încadrate în categoria sediilor secundare ale societăţilor comerciale străine în România.
Sucursala poate fi definită ca fiind un sediu-secundar al societăţii-mamă, lipsit de personalitate juridică proprie, care beneficiază de un capital ce îi este afectat în întregime de către societatea-mamă şi posedă o anumită autonomie juridică şi economică faţă de această societate.
Deşi nu are un patrimoniu propriu, beneficiază totuşi de un capital propriu, o masă de bunuri care îi este afectată în întregime. Ea poate efectua acte juridice numai pe seama societăţii-mamă.
Sucursala unei societăţi străine în România nu are naţionalitate română, ci naţionalitatea societăţii-mamă, fiind supusă legii naţionale a acesteia.
Sucursala este dependentă faţă de societatea-mamă, în principal, prin faptul că ea se constituie cu capitalul 100% al societăţii-mamă. Neavând un patrimoniu disctinct, sucursala nu are creditori şi debitori proprii, iar îar în raporturile juridice cu terţii acţionează numai pe seama societăţii-mamă, fie în numele acesteia, fie în cadrul unei relaţii specifice de comision. În conformitate cu articolul 43 alin.1 din legea 31/1990 privind societăţile comerciale, sucursalele se înmatriculează, înainte de începerea activităţii lor, în Registrul Comerţului din judeţul unde vor funcţiona.
Activităţile desfăşurate de sucursală nu pot excede obiectul de activitate al societăţii-mamă.
Societăţile comerciale străine care deţin o sucursală în România sunt incluse în categoria persoanelor juridice străine care îşi desfăşoară activitatea printr-un sediu permanent în România.
Astfel, sucursalele comercianţilor care au sediul principal în străinătate, întocmai ca orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal, au obligaţia de înregistrare fiscală.

Despre Reprezentanţe

Reprezentanţa este un sediu secundar al societăţii-mamă din străinătate, lipsit de personalitate juridică proprie, care nu are un capital distinct de cel al societăţii-mamă şi poate efectua numai operaţiuni de reprezentare a acesteia faţă de partenerii săi comerciali din România.
O trăsătură esenţială care iese chiar din definiţie, aceea că reprezentanţele nu sunt abilitate să facă fapte de comerţ în nume propriu, ele putând efectua numai acte juridice în calitate de “reprezentant” al societăţii-mamă, adică în calitate de intermediar între acesta şi partenerii ei comerciali din România, actele reprezentanţei fiind actele societăţii-mamă înseşi.
Reprezentanţele nu au capital propriu, distinct de cel al societăţii mamă, ci numai bunuri necesare pentru desfăşurarea activităţilor de reprezentare în ţară.
În cazul în care acestea execută lucrări sau prestează servicii, acestea trebuie să aibă ca scop promovarea şi sprijinrea activităţii societăţii.mamă în ţară.
Reprezentanţele nu se înregistrează în Registrul Comerţului. Cu toate acestea, procedura de constituire a reprezentanţelor în România este supusă legii române, realizată printr-o cerere de obţinere a autorizaţiei de funcţionare la care se anexează documentele cerute de lege.
De regulă, autorizaţia se eliberează pe un an calendaristic, respectiv până la data de 31 decembrie al anului în care s-a emis. Autorizaţia se poate reînnoi la sfârşitul perioadei de valabilitate, la cererea societăţii-mamă.
În privinţa impozitării, reprezentanţele se supun unor prevederi speciale, potrivit cărora au obligaţia de a plăti anual un impozit egal cu echivalentul in lei al sumei de 4000 de euro, la cursul de schimb valutar al zilei în care se efectuează plata.
Încetarea funcţionării reprezentanţei are loc în trei situaţii:
a) autorizaţia de funcţionare poate fi retrasă de Ministerul Economiei, Comerţului şi de Afaceri, înainte de expirarea valabilităţii pentru următoarele motive:
i. încălcarea de către personalul reprezentanţei a dispoziţiilor legale de ordine publică din
România;
ii. depăşirea obiectului de activitate stabilit prin autorizaţie;
iii. nerespectarea obligaţiilor fiscale.
b) când societatea-mama încetează a mai funcţiona;
c)societatea-mamă dispune din proprie iniţiativă încetarea activităţii reprezentanţei.