Modificările aduse de Legea 277/2009, din 7 iulie 2009, Legii 85/2006 privind procedura insolvenței, în privinţa relaţiilor contractuale dintre debitor şi creditorii săi.
În materia relaţiilor contractuale dintre debitor şi creditorii săi, noua lege apărută la mijlocul lunii iulie, aduce câteva clarificări, precum şi unele schimbări, venind cu unele soluţii la probleme intervenite în practica.
Legea nouă introduce două precizări clare la art.86 al.1 din Legea 85/2006: Contractele în derulare se considera mentinute la data deschiderii procedurii. Orice clauze contractuale de desfiintare a contractelor în derulare pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule.
Avem deci o interdicţie de a stipula într-un contract încheiat cu o societate comercială faptul că deschiderea procedurii insolvenţei determină desfiinţarea contractului.
Doctrina a opinat şi înainte de modificarea legislativă că o asemenea clauză este nulă şi nu produce efectul scontat pentru că este vădit contrară dispoziţiilor imperative de ordine publică ale art.86. Această soluţie se impune şi pentru raţiuni de ordin economic. Încetarea, în acest mod, a contractelor ar compromite iremediabil orice şansă de reorganizare şi continuare a activităţii debitorului1. Acelaşi autor arată că o asemenea cauză ar eluda exclusivitatea dreptului de opţiune al administratorului sau lichidatorului.
Opinia noastră este aceea că dreptul de optiune trebuie să aparţină părţilor contractante, în momentul încheierii contractului, administratorul judiciar fiind chemat să decidă soarta acestuia ca o situaţie de excepţie, şi chiar în calitatea lui de salvator al debitorului, credem că ar trebui să fie ţinut de voinţa iniţială a părţilor şi anume accea de la data încheierii contractului. Pe de altă parte, sigur că întelegem că această modifiare a legii intervine serveşte interesului debitorului, care nu va fi abandonat de furnizorii săi în momentul întâmpinării diificultăţiilor economice.
Aceasta nu înseamnă însă că administratorul judiciar nu ar avea dreptul, ca şi până acum, sa denunte orice contract, închirierile neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu vor fi fost executate în totalitate ori substantial de catre toate partile implicate. Se clarifică însă momentul la care contractul se consideră denunţat.
a)la data expirarii unui termen de 30 de zile de la receptionarea solicitarii cocontractantului de denuntare a contractului, daca administratorul judiciar/lichidatorul nu raspunde;
b)la data notificarii denuntarii de catre administratorul judiciar/lichidator.
Putem considera deci că legea a dat eficienţă opiniei manifestate în doctrină, şi anume aceea că denunţarea contractului operează de drept chiar în momentul expirării termenului legal de 30 de zile în interiorul căruia administratorul judiciar/lichidatorul avea posibilitatea să îşi exercite dreptul de opţiune2.
Administratorului judiciar noua lege îi conferă mai multă libertate decizională – alin.3 al aceluişi articol. Acum el nu mai are nevoie de aprobarea comitetului creditorilor pentru a modifica clauzele contractelor de credit, astfel încât acestea sa asigure echivalenta viitoarelor prestatii,scopul legiuitorului fiind probabil acela de a grăbi desfăşurarea procedurii, precum şi evitarea unui posibil conflict de interese.
Din formularea legiuitorului, rezultă că contractelor de credit li se aplică anumite reglementări speciale.
Nu este prevăzut nici în noua lege expres dacă administratorul va putea să îşi exercite dreptul de opţiune şi în sensul denunţării contractelor de credit, însă credem că acest lucru se desprinde din lecturarea textul articolului.
Totuşi, rămâne deschisă întrebarea dacă este necesar acordul cocontractanţilor, legea nouă neconferind un răspuns.
Credem că răspunsul este nu, raportându-ne la art.969 alin.2 din Codul civil, care arată că convenţiile legal făcute se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. Ne aflăm în faţa unei cauze autorizate de lege, având în vedere atribuţiile administratorului judiciar de a proteja patrimoniul debitorului.
Şi alin.7 al aceluiaşi articol aduce o clarificare necesară, legiferând opinia doctrinei: Într-un contract prevazând plati periodice din partea debitorului, mentinerea contractului nu îl va obliga pe administratorul judiciar/lichidator sa faca plati restante pentru perioadele anterioare deschiderii procedurii. Pentru astfel de plati poate fi formulata declaratie de creanta împotriva debitorului.
Doctrina se pronunţase în sensul că pentru sumele de bani restante, creditorul va putea să formuleze cerere împotriva debitorului, urmând să fie satisfăcut în cadrul procedurii reglementate de această lege, respectiv să se înscrie la masa credală, îngroşând rândurile creditorilor chirografari în aşteptare să ia ce rămâne după îndestularea coloşilor privilegiaţi3.
În fine, prin noua lege se introduce un nou articol, art.931, care clarifică regimul obligaţiilor rezultând din antecontractele de vânzare-cumpărare, anterioare deschiderii procedurii, în care debitorul este promitentul-vânzător. Acestea vor fi executate de de administratorul judiciar/lichidator la cererea promitentului-cumpărător, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. În primul rând, antecontractul trebuie să poarte dată certă, ceea ce înseamnă că un act neînregistrat, sau căruia nu i s-a conferit dată certă de un avocat, sau care nu a fost autentificat de un notar public, nu poate beneficia de prevederile acestui articol.
În plus, pretul contractual trebuie să fi fost achitat integral sau să poată fi achitat la data cererii, iar bunul să se afle în posesia promitentului-cumpărător, pretul să nu fie inferior valorii de piată a bunului, iar bunul să nu aibă o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare.
La prima vedere, sintagma „pretul contractual trebuie să fi fost achitat integral sau să poată fi achitat la data cererii” ne duce cu gândul la o inechitate, pentru că dacă întelegerea părţilor era să încheie contractul de vânzare-cumpărare la o dată ulterioară, intrarea în insolvenţă îl obligă pe debitor să cedeze proprietatea bunului la acest moment, putând rezulta prejudicii pentru ambele părţi şi în plus fiind încălcat principiul regăsit în art.969 Cod civil.
Totuşi, ar trebui analizat scopul încheierii antecontractului. Nu este acesta fraudarea creditorilor, de exemplu prin menţinerea bunului în patrimoniul promitentului-vânzător chiar după plata preţului ? Apoi trebuie luat în calcul faptul că administratorul judiciar, devenit reprezentantul societăţii, poate hotărî împreună cu promitentul-cumpărător schimbarea voinţei părţilor. Apoi trebuie analizat beneficiul adus patrimoniului debitorului, prin valorificarea activelor la un preţ corect, deoarece pe lângă plata preţului, o altă condiţie este aceea a preţului, care nu trebuie să fie inferior valorii de piaţă a bunului, iar bunul nu trebuie să aibă o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare.
În concluzie, opinăm că noua lege este binevenită, ea dând eficienţă legală unor intrerpretări ale doctrinei. De asemenea ea aduce un plus de libertate administratorului judiciar, lucru care determină şi urgentarea procedurii. Modificările aduse de noua lege sunt menite şi să ofere un plus de protecţie debitorului, sprijinindu-l în iniţiativa de reorganizare.
1. Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, Ed.Ch.Beck, Bucureşti, 2006
2. Ioan Adam, Codruţ Nicolae Savu, Legea procedurii insolvenţei, Comentarii şi explicaţii, Ed.Ch.Beck, Bucureşti, 2006
3. Ioan Adam, Codruţ Nicolae Savu, Legea procedurii insolvenţei, Comentarii şi explicaţi, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.542
Exequator (Exequatur)
Exequator este procedura de recunoaştere a hotărârilor străine pe teritoriul României prin hotărâre judecătorească.
Este o procedură judiciară în cadrul căreia, în urma controlului exercitat asupra hotărârii judecătoreşti străine de instanţele statului pe teritoriul căreia se cere executarea, hotărârea judecătorească străină este declarată executorie.
Dacă o hotărâre judecătorească dată de o instanţă din străinătate nu se execută de bună voie, se va recurge la executarea silită, prin procedura exequatorului, reglementată în dreptul român prin Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
În acest act normativ, noţiunea de hotărâre străină se foloseşte lato sensu, cuprinzând, pe de-o parte hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele competente din alte state, iar pe de altă parte şi actele notariale sau actele de jurisdicţie ale oricăror autorităţi cu activitate jurisdicţională din alte state, precum sentinţele pronunţate în litigii de arbitraj internaţional sau tranzacţiile încheiate între părţi.
Pentru a beneficia de puterea de lucru judecat în România, trebuie îndeplinite mai multe condiţii astfel:
hotărârea a cărei recunoaştere se solicită să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
instanţa care a pronunţat hotărârea să fi fost competentă să judece în cauza respectivă;
existenţa reciprocităţii în privinţa efectelor hotărârilor străine între România şi statul unde s-a pronunţat hotărârea.
Există însă unele cazuri în care sentinţele judecătoreşti nu pot fi recunoscute de instanţele din România, potrivit art. 168 din Legea nr. 105/1992, astfel:
hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate;
hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român;
procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române ori se afla în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine.
Cererea pentru obţinerea exequaturului se face de către partea interesată.
Cererea de recunoaştere a hotărârii străine, împreună cu actele prevăzute de lege, însoţite de traducerile autorizate supralegalizate, se depune la tribunalul din circumscripţia căruia îşi are domiciliul/sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine, unde urmează a se face executarea silită.
Cererea se rezolva fie pe cale principală, fie pe cale incidentală, de către instanţa sesizată cu un proces având alt obiect, în cadrul căruia se ridică exepţia puterii de lucru judecat, întemeiată pe hotărârea străină.
Instanţa română trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor de recunoaştere şi de refuz, dar nu poate să procedeze la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei.
Cererea se încuviinţează prin hotărâre, după citarea părţilor, conform art. 176 din legea nr. 105/1992.
Cererea de încuviinţare a executării va fi însoţită şi de dovada caracterului executoriu al hotărârii eliberată de instanţa care a pronunţat-o (art. 175). Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a executării se emite titlu executoriu, în condiţiile legii române, menţionându-se în titlu şi hotărârea de încuviinţare.