Ce modificări aduce Legea nr. 277/2009, din 7 iulie 2009, Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în privința raporturilor contractuale dintre debitor și creditorii săi
În ceea ce privește contractele dintre debitor și creditorii săi, noua lege, adoptată la mijlocul lunii iulie, aduce câteva modificări menite să rezolve problemele întâmpinate până acum de practicieni. O primă modificare privește contractele în derulare. Aceste contracte se mențin la data deschiderii procedurii. Orice clauză care prevede desființarea unor astfel de contracte pe motivul deschiderii procedurii de insolvență împotriva debitorului este nulă.
Aceasta nu înseamnă că administratorul judiciar nu ar avea dreptul, ca și înainte de modificarea legii, să denunțe orice contract, contractele de închiriere expirate sau alte contracte pe termen lung, atât timp cât acestea nu au fost executate integral ori substanțial de toate părțile.
Noua lege clarifică momentul la care contractul se consideră denunțat: a) la expirarea unui termen de 30 de zile de la primirea notificării de denunțare din partea partenerului contractual, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul nu răspunde; b) la momentul la care administratorul judiciar sau lichidatorul notifică denunțarea contractului. Se poate aprecia din nou că legea a fost modificată în acord cu opinia doctrinei, potrivit căreia denunțarea contractului operează la împlinirea termenului de 30 de zile în care administratorul judiciar sau lichidatorul își poate exercita opțiunea.
Noua lege acordă administratorului judiciar o mai mare libertate de decizie. Acesta nu mai are nevoie de acordul comitetului creditorilor pentru a modifica clauzele contractelor de credit, astfel încât să asigure echivalența și echitatea prestațiilor viitoare. Scopul este, probabil, urgentarea procedurii, precum și evitarea unui posibil conflict de interese.
Legea nu precizează dacă administratorul judiciar va putea să își exercite opțiunea în sensul denunțării contractelor de credit, însă apreciem că aceasta rezultă din textul articolului.
O altă întrebare este dacă este necesar acordul partenerului contractual.
Considerăm că răspunsul este negativ, întrucât art. 969 din Codul civil prevede că convențiile legal făcute pot fi revocate prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege. Acesta este un asemenea caz autorizat, având în vedere rolul administratorului judiciar, acela de a proteja patrimoniul debitorului.
În privința unui contract care presupune plăți periodice din partea debitorului, dacă un astfel de contract se menține, administratorul judiciar nu va fi obligat să efectueze plățile restante aferente perioadei anterioare deschiderii procedurii. Pentru aceste sume se poate formula o declarație de creanță împotriva debitorului.
Doctrina a arătat că, pentru sumele restante, creditorul poate formula o cerere de creanță împotriva debitorului, urmând să acționeze ca un creditor chirografar obișnuit și să intre în procedură cu suma respectivă.
În fine, noua lege introduce o clarificare privind situația obligațiilor izvorâte din antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate înainte de deschiderea procedurii, în care debitorul este promitentul-vânzător. Obligațiile vor fi executate de administratorul judiciar sau de lichidator la cererea cumpărătorului, dacă sunt îndeplinite anumite condiții. În primul rând, antecontractul trebuie să aibă dată certă, ceea ce înseamnă că un înscris neînregistrat, căruia nu i s-a dat dată certă de către un avocat sau care nu a fost autentificat de un notar public, nu poate beneficia de dispozițiile acestui articol.
În plus, prețul trebuie să fi fost achitat integral sau să existe posibilitatea achitării lui la data cererii. Bunul trebuie să se afle în posesia cumpărătorului, prețul nu trebuie să fie inferior valorii de piață, iar bunul nu trebuie să aibă o importanță determinantă pentru reușita unui plan de reorganizare.
La prima vedere, formularea „prețul contractului să fi fost achitat integral sau să existe posibilitatea achitării lui la data cererii” sugerează o inechitate, întrucât, dacă înțelegerea părților a fost încheierea contractului de vânzare la o dată ulterioară, intrarea în insolvență l-ar obliga pe debitor să transfere proprietatea bunului la acest moment, ceea ce ar putea produce prejudicii ambelor părți și ar putea încălca principiul consacrat de art. 969 din Codul civil.
Trebuie însă avut în vedere scopul încheierii acestui antecontract. Nu este oare vorba despre o fraudare a creditorilor, de exemplu prin menținerea bunului în patrimoniul vânzătorului chiar și după achitarea prețului?
Apoi trebuie ținut cont de faptul că administratorul judiciar poate decide acum, împreună cu cumpărătorul, modificarea voinței inițiale a celor două părți, vânzătorul și cumpărătorul.
Trebuie avut în vedere și beneficiul adus debitorului prin vânzarea bunurilor la un preț corect, întrucât, pe lângă plata prețului, care nu trebuie să fie inferior valorii bunului, bunul nu trebuie să aibă o importanță determinantă pentru reușita unui plan de reorganizare.
În concluzie, opinia noastră este că noua lege este binevenită, întrucât dă eficiență juridică opiniilor din doctrină. De asemenea, acordă mai multă libertate administratorului judiciar, procedura devenind mai rapidă. Aceste modificări oferă totodată o protecție sporită debitorului, sprijinindu-l în încercarea sa de reorganizare.
Contactează un avocat în România